Ateu IV

Esti gol!! In spatele acelor ochi e doar singuratate si frig… Esti rece!! Nu vreau sa fac parte din tine pentru ca ma arde fiecare secunda si vreau sa mori, sa te fac sa dispari.. Esti departe, pana la tine nu poate ajunge nici soarele… Dar esti visator si crezi ca totul ti se cuvine.. Esti de piatra!! Nimic nu e mai dur decat inima ta, care cere atat de multe si nu ofera nimic.. Vreau sa mori! Sa te regasesc in fiecare nor negru de pe cer.. sa fii furtuna si ger, sa fii urat!!!

Dar te-am iubit urata statuie.. Si am spart alte pietre de dragul tau..pana cand si eu am devenit o piatra dintr-un parc.. iar acum.. regret nespus tot ce am inghetat in jurul meu la porunca ta. Te reneg, nu esti in sufletul meu decat in fir de ata.. Acum in ultimul ceas sunt dispusa sa las focul sa purifice totul. Sa ne purifice… sa ardem impreuna scumpul meu zeu… vom muri asa cum ne-am nascut, in chinuri.. Nu va mai ramane nimic din tine, din puterea si orgoliul tau… Vei muri ca noi toti…Vei muri…

Orizont..

Iti simt bataile inimii..ca un ticait nesfarsit al timpului… As retrai aceeasi clipa de un miliard de ori…nu as incerca sa opresc timpul pentru ca ti s-ar opri inima.. Tu esti timpul pentru mine.. Dimineata si ganduri, simt o durere in piept si ma arde, ma sting si ma sufoc, nu pot vorbi si totul tace. Vreau sa te aud, sa stiu ca esti cu mine dar taci… si am impresia ca totul se termina si incepe iar, si iar, si iar…

As vrea sa vezi ca am nevoie de tine, ca esti singurul care s-a aventurat inauntrul inimii mele. Vreau sa vezi ca am parti rele mai multe decat bune.. dar ca as putea sa trec peste zarile acelea insangerate ca sa caut soarele…

Sunt mai mult decat trecutul meu chiar daca… fiecare zi de maine va fi mai buna.. va fi ..inca mai stiu sa visez, sa vreau, sa cred.. si cred in tine si te vreau si nu visez…

Culori.

Voices...

Nu pot sa renunt la nimic. Totul este al meu pentru ca asa trebuie sa fie.. Visez in culori apoi incerc sa le desenez cu pixul negru pe peretii aceia albi. Am scris din dorinta de a ma elibera de toate visele, dorintele, imaginile ce imi sunau in minte. Era ora 3 dimineata, eu mazgaleam cateva cuvinte pe care a doua zi nu le-am inteles. Inca incerc sa aflu ce inseamna.. doar imagini. Toate culorile se contopesc in acea culoare: negru, ea prinde viata si deseneaza un destin pe un perete alb… Un destin.. Al meu..

Timp

Ma simteam singura; nu cunosteam pe nimeni, iar asistentele se schimbau mereu. Simteam nevoia sa vorbesc, atat de mult incat uneori incepeam sa vorbesc singura, monolog, dialog , incepeam sa inventez povesti , destine, oameni. Mi-ar fi placut sa scriu dar, dorinta mi-a fost innabusita, un instrument de scris ar fi ascutit iar ei se temeau sa nu ma sinucid.

Nu vreau sa mor; mi-ar fi prea dor de soare, de verde, ce der, de ploaie.. Alb.. Pereti albi, uniforme, masa, eu , totul e alb, si totul se misca, se clatina, se zguduie; alta poveste.

Actiunea mi se derula in fata ochilor ca un film vehi; rad isteric, privesc in gol, rad trist dar nu reusesc sa ma ascult, as fi vrut sa scriu; oare mai stiu?

decizii..

Imi era mai greu sa trec peste decat sa accept situatia. Acceptarea imi permitea lamentarea, dar nepasarea ma ajuta sa fiu fericita; fericirea de moment atinsa doar din ignoranta; o fericire de suprafata, dar fericire, iar eu preferam sa sufar, sa plang si sa urlu pana nu mai aveam glas. Ramaneam aproape inconstienta pe podea, obosita, plansa, distrusa emotional, si toate acestea pentru ca mi le doream. As si fi putut sa calc totul in picioare, sa rad tuturor in nas si sa plec mai departe, dar ceva ma tinea acolo; acolo pe podea, secatuita de orice sentiment si totusi traind fiecare emotie la maxim. Extreme : ras isteric si lacrimi de sange si toate pentru inima mea care radea si plangea, care suferea si se bucura nu pentru mine ci pentru amandoi.

Daca ar fi sa reconstitui acel moment.. unul din acele momente, oare as plange la fel? De ce nu, era un sentiment puternic, dar de ce da? e un moment depasit. Si totusi evit sa ma gandesc desi fiecare colt din marele meu oras imi aminteste; fiecare banca are un nume si fiecare copac a vazut prea multe; ma simt de parca toate acestea m-ar urmari in orice oras, de aceea am ramas aici; ca sa imi dovedesc ca inca mai pot sa fiu deasupra lui.

Supranatural? Nu.. Doar dorinta mea de a fi mai sus… pana unde? Pana unde se poate.

Am multe intrebari.. eu intreb, eu raspund, si ce? Poate vei trece intr-o zi pe langa mine; eu sunt aceea care vorbeste singura pe strada la orice ora; si tot eu sunt aceea pe care nu ai vrea totusi sa o vezi… De ce ? Afla tu..

For My Lord..

Credeam ca totul s-a sfarsit in acea trista dimineata de iarna, cand toate frunzele erau moarte, cand soarele inghetase si murise iar cerul ii facuse funeraliile in mare; zacea acolo in balta de apa ce il sufoca. Incepuse sa ninga dar nu simteam nici macar aerul ce parea mai putin din pricina fulgilor.. Si totusi ma topeau; fulgii, privirea lui, apa rece de gheata, cerul alb si greu… Ma privea desi eu nu il vedeam prea bine; il evitam desi pasii mi se indreptau spre el impotriva vointei, ce-as fi putut face cand instinctul si inima imi ucideau luciditatea. Din cauza frigului, a vantului, a norilor, as fi vrut sa ajung mai repede in bratele lui, doar din cauza frigului, vantului, norilor… De ce ma mint..? Vreau sa ma stranga in brate ca sa rasara iar soarele acela ce a murit mai devreme… si vreau sa-mi aduca florile primaverii in miljocul lui Decembrie; vreau o insula, o planeta, un nor, doar al meu, il vreau pe el…

Din ce in ce mai aproape….

Cruda realitate

Sunt lucruri ce ma dau de gol; da, acum nu mai sunt femeia puternica, sunt copilul care plange. Ghemuita intr-un colt imi prefac in lacrimi sufletul, lacrimi de dor, de ura, de furie, lacrimi de durere. Vesnica mea durere si oribila mea sinceritate ce distruge; oh  tu mareata calitate de a nu disimula te reneg ! Se sparge tacerea de gheata, suspine, gemete, urlete de eliberare, dulce eliberare; desi niciodata nu voi putea spune cu adevarat sunt libera, nu voi fi; atat timp cat sufletul va ramane gol, raceala, sinceritatea verde, indiferenta, vor fi acolo jucandu-se cu mintea mea in fieca clipa. Defapt chiar si razand as fi la fel..presupuneri..

Ma strange in spate.. pielea imi e rece si umeda, e frig peste tot, ma trezesc privind in gol un prete gol – cat de mediocra – uneori.. Peretele acela alb e locul unde visez… locul care ma calmeaza.. am senzatia ca am adormit… dar nu.. cruda luciditate, inca ma rod toate gandurile si dorintele..

Vreau sa fumez… Am plecat de aici !

Buna dimineata

Aceeasi camasa de forta de un alb imaculat m-a salutat si in aceasta dimineata. Mi-au spus ca nu am fost cuminte. Cine se cred ei, eu nu sunt un copil. Pentru ei tot ce se petrece in acest spital sunt reactii normale, dar pentru mine fiecare traire este noua. Atat de noua incat ma intoarce mereu de unde am venit; de aici .

Aseara m-am indragostit din nou sau pentru prima oara, cine stie; dar nu este iubire ceea ce simt, nu iubirea din medicamentele lor. E doar un alt secret, o alta noapte la care sa visez. Stai si il privesti.. pare ca nu te vede desi.. simte ca esti langa el..Si timpul zboara pentru voi si se opreste si tace si sta.. pleaca iar.

El.. el era..; fac eforturi dar nu as putea spune. El putea fi orice tip comun dar e diferit prin faptul ca e complicat de simplu uneori… si inaccesibil alte ori.. si vulnerabil de cele mai multe ori; lui nu i-as fi putut citi sufletul cum am facut cu altii, si de aceasta data nu erau pastilutele acelea mici si albe care sa-mi controleze mintea ca pe o marioneta ruginita, nu! Eram eu.

Confuz. Iar ma ingrop in acea ceata. Urasc tratamentele lor, ei cred ca ma calmez, dar din pacate sunt din ce in ce mai agitata, si vreau sa evadez din lumea asta ca sa ajung iar la el. Poate alte pastile..? Poate mai multe..? Poate ca hainele acestea albastre ma impiedica sa intru in sufletul sau, poate uniforma aceea de un alb rigid din capatul holului.. Pereti albi.. imi scriu sufletul pe peretii acestia albi… Alb..

Aceasta este iubire?

De multe ori o auzeam plangand, simteam cum sufletul ei duce o lupta crancena pentru supravietuire, cum traumele din trecut inca o tortureaza desi credea ca le-a depasit; si totul o influenteaza acum, si totul doare si plange ore in sir apoi se opreste, cu acea privire goala, de parca toata esenta din ea s-a scurs in sarate lacrimi ce au imbratisat podeaua. Din cand in cand puteam observa cativa muschi ai fetei contractanduse dar.. era implacabila nu se putea distinge nimic, doar lacrimi lacrimi in lumina slaba de amurg.

Se uita pierduta la soarele care murea, murea o data cu ea. Te gandesti cine a putut face asa ceva cu inima ei. Ei bine, eu am facut asta. Asist la actul regizat de mine, la tragedia stingerii unei iubiri. Nu sunt mandru, nu simt nimic, doar tristete, o mare tristete. Nu sunt sigur daca sunt trist pentru ea, sau pentru mine, dar cu siguranta ea sufera pentru amandoi. Simt o oarecare satisfactie ca o vad asa.. iar ea  nu stie ca ma aflu in spatele ei. Sunt de piatra iar ea nu a vrut sa vada asta acum.. va deveni si ea de piatra si poate, ma va privi cu alti ochi.

Asist la un ritual de initiere. O purificare a sufletului de sentimente inutile: iubire, mila, sinceritate, prietenie, modestie, onestitate, iubire.. iubire.. pana si cuvantul e sec. Ma bucur.. ma bucur enorm ca ea va fi reticenta la ceste sentimente in curand. Va invata sa ma urasca, sa ma dispretuiasca, va dori sa se razbune, va face orice pentru a-mi face rau si va fi fericita. Amandoi vom fi .

Am fost ipocrit mult timp, am fost un indragostit, un print, un vis, dar sunt doar un calau, un demon, o dorinta. In ochii ei vedeam acea sclipire de fericcire, dar era fericirea efemera caci demonul din noi iese la suprafata mai curand decat am vrea si atunci cineva va plange,  cuiva i se va rupe sufletul si va trebui sa gaseasca puterea sa reziste, cum face ea. Sunt sigur ca acum se gandeste la clipele frumoase, ce mai clipe, ce mai replici, ce mai decoruri, un mare teatru, o piesa pe care a trait-o cu toata fiinta ei.

Din fericire acesta este actul final.

O viata

O zi sau deja cateva secole,  nu stiu cat timp a trecut. Cand am vazut unde am ajuns.. din dorinta de a-mi pastra luciditatea si masura timpului, imi propusesem sa imi fac cate o taietura in fiecare zi, iar in momente ca acum sa le pot numara; ma uit curioasa spre bratele mele; apoi discret spre picioare si nimic. Poate ca am uitat sa fac acest lucru, sau poate aceasta e prima zi. De ce nu imi pot aminti de unde am plecat, unde pornisem si unde am ajuns.

Timpul.. El ma ucide si ma invie cand ma atinge, ma izbeste, ma alinta, ma tortureaza, ma paraseste. Nu reusesc niciodata sa il inteleg, de ce nu e uniform, de ce nu se opreste, unde se grabeste asa.. Oare e batran.. ? Eu sunt batrana, mintea mea e obosita si trista, fara de scopuri si .. am uitat..Sunt linistita. Ma simt de parca acest calm e tot ce mi-a mai ramas.. In fiecare zi ascult vantul; defapt mi se pare ca il ascult, caci demult nu am auzit cu adevarat soarele, vantul, un copac.  Totul este alb si liniste, iar geamul acela e asa de sus.. nu voi ajunge niciodata la el.

Simt ca am sa mor. Imi simt moartea cum se apropie dar raman calma.Ce mai pot pierde cand nu am nimic, chiar nimic. Oare cat de batrana sunt.. ? Acum mi-au luat toate oglinzile, ultima data cand m-am privit eram vanata, palida, bolnava, departe. Acum oare cum mai arat.. ? Sunt curioasa daca se va spune “a fost un om bun… “

Gandurile acestea imi dispar usor din minte.. incerc sa ma concentrez pe ceva “Cum arat.. ? ” Parul imi este aspru, pielea imi respinge atingerea.. picioarele imi sunt grele si oasele se rod… le aud !! Am uitat ce am spus pana acum.. dar eu nici o data nu am fost coerenta.. Era mereu fata aceea ciudata, care uita ce spune, care se contrazicea dar totusi zicea bine ce spunea.. eram cea care dadea tonul, cea care pleca ultima si venea prima.. Acum.. sunt femeia, sunt batrana, sunt nebuna.. ? Moarta.. ?

Intrebari, raspunsuri, licori, foi, cerneala si o poveste. Este ora mesei si eu inca nu am murit.