Turnul nebunilor

A trecut si acel timp al experientelor. Pentru mine totul a durat un an, un an in care am crezut ca voi redescopi lumea, ca ei chiar au reusit sa faca ceva. Dar daca schimbi culoarea unui obiect nu-i schimbi si forma, iar sufletul meu nu a putut suporta schimbarea. Desigur impropriu spus suflet, mai bine i-as spune boala, desi eu nu o pot percepe decat mai degraba ca pe o stare.

Nu m-au putut schimba ci doar sa dea aceasta impresie. Nu au stiut cand mint si cand nu. Adevarul este ca sunt confuza. Mi-au trebuit ani pentru a-i convinge ca sunt bine din dorinta de a vedea din nou cum este lumea, cum este sa iubesti, sa suferi, sa razi..

Dar acum imi dau seama ca nu a fost cea mai buna idee, pentru ca nu m-am gandit daca pot suporta, m-am lovit de un zid de ipocrizie.

M-am inscris din nou la facultate, la aceeasi, poate pentru ca am vrut sa retraiesc acea perioada, Dar oamenii au ramas la fel cum ii stiam: masti si umbre.. Tarziu am ajuns la concluzia ca tot ceea ce stiam, ce invatasem imi dauna. Toata acea teorie greoaie despre mine, despre lume. Ciudat este ca acest lucru mi-a fost recomandat. Adica se asteptau sa vad lucrurile diferit?? Sau sa-mi dau seama singura de problemele mele?? Care probleme?

In orice caz, dupa un an am clacat. M-am oprit ca un ceas, am ramas asa…asteptand. La fel ca si prima data, am fost adusa inapoi aici tot de el. Singurul care vegeaza din umbra la buna mea stare. Diferenta a fost ca de aceasta data nu m-am mai opus. De cum l-am vazut am stiut ca batalia mea culumea s-a sfarsit si in mod sigur nu eu am iesit invingatoare.

De cum am juns inapoi aici m-am indragostit de linistea pe care am urat-o atat.  O foaie de hartie si aceleasi ganduri negre. Negrul ma linisteste si atat de usor se asterne totul pe hartie.. Daca fata de ei am putut disimula normalitatea, fata de mine nu am reusit. Vocile au revenit inca din prima saptamana. Incercam din rasputeri sa nu le dau atentie, dar ma incercau tot felul de stari. Pentru ca in micul meu apartament nu puteam urla de disperare asa cum faceam aici, am invatat sa convietuiesc cu ele.  Ma trezeam intr-un loc fara sa stiu de ce am ajuns acolo…ma plimbam ore in sir pana amorteam de frig sau de oboseala. Tot ele m-au facut sa arunc tot felul de lucruri, apoi sa le caut zile in sir. Momentele mele de luciditate alternau cu prezenta celorlalte personalitati.

Desi erau zile din care nu imi aminteam mai nimic, totul mergea mai departe, totul era bine in urmatoarele zile, pana cand nu am mai reusit sa le fac fata. In fiecare zi ma prabuseam si apoi incercam sa urc iar in turn.

In turnul nebunilor.

Dupa un an

A trecut exact un an, iar eu am revenit aici unde imi este locul. Aici unde nu imi este frica sa vorbesc. Aici unde pot fi cine vreau, cum vreau, fara a infrunta priviri si conceptii. Timpul a trecut zburand, iar scurta mea escapada in lumea reala a fost un esec. M-am lovit cu capul de multi pereti si mi-am rupt mainile incercand sa deschid usi. Trebuie sa spun ca “Sunt aproape in coma. ” Ceea ce am invatat eu despre lumea de afara nu era deloc asa. Totul este eronat iar normalul este invers.

In tot acest timp am incercat sa ma studiez, asa cum mi-a fost aratat, sa incerc sa-mi vizualizez esecurile si sa le transform in ceva pozitiv. Dar nimic. M-am innecat in teorie, in inconstientul lui Freud, in fiecare caz al sau de nevroza, si cu fiecare rand totul era mai confuz. Camera mi-am facut-o alba. A fost o greseasa pentru ca urmatorul pas a fost sa scap de mobila si astfel m-am trezit singur si alba.

Desigur am mai facut si alte greseli. Am crezut in oameni, am iubit natura, am stat in frig, am racit, am citit prea mult, mi-am stricat vederea, am ascultat muzica, am devenit agitata… si multe multe multe alte greseli.

 

Acestea m-au adus inapoi de unde am plecat. Inapoi in camera mea draga de spital cu toate aceste asistente foarte putin dragute si tratamente ciudate.

 

Ce scrie in carti nu e pentru toata lumea….

Biografie

Am pierdut nopti  intregi citind despre psihoze, diverse boli mintale, tratate de psihologie, incercand sa ma indentific. Pe masura ce citeam, experimentam toate simptomele, senzatiile, imaginatia imi juca feste, si ma regaseam in toate. Eram o mie de persoane si sufeream pentru toate. Ma dureau toat posibilele tratamente si totul era din ce in ce mai confuz. Cine eram eu? Ce simteam defapt?

Ma trezeam urland si auzind voci. Ma vedeam intr-o camera alba, imbracata in alb, ma dureau buzele, si nu puteam vorbi, doar tipa. Un sunet asurzitor, sangeram, ma imaginam departe, cadeam spre un necunoscut adanc. Eram eu, nu eram.. nu stiu.

Pana cand.. chiar am ajuns in acea camera alba, si nu stiam de ce, vroiam sa fug, sa nu fie real. Chiar era? Aveam vanatai pe maini, ma durea tot corpul, continuam sa cad. Imi doream sa nu fi citit nimic.

Dorinta de a ma cunoaste  m-a ucis.

Timp mort

Port o manta neagra; negru absoarbe lumina, ma absoarbe pe mine. In urma ramane un gol, un vid plin de cenusa. Merg spre un orizont indepartat, pe un drum ce a trecut deja de pustiu.. incerc sa merg pana se termina cerul si apa si ploaia s-a uscat, caut un peste naufragiat, un taram de lume uitat, de neuitat. Iubind tristetea departarii nu ma va duce mai aproape de acel departe.. doar inapoi… mereu inapoi, tristetea iubita nu stie sa mearga.. indepartata trista iubire….

O haina neagra arsa de lacrimi, de vant ce bate pe umerii mei; ma plec si tac si merg taras prin praf si pietre, ma zgarii si ma ranesc la fiecare pas dar.. timpul meu e un timp mort, inca un pas.. inca un pas…

Ateu IV

Esti gol!! In spatele acelor ochi e doar singuratate si frig… Esti rece!! Nu vreau sa fac parte din tine pentru ca ma arde fiecare secunda si vreau sa mori, sa te fac sa dispari.. Esti departe, pana la tine nu poate ajunge nici soarele… Dar esti visator si crezi ca totul ti se cuvine.. Esti de piatra!! Nimic nu e mai dur decat inima ta, care cere atat de multe si nu ofera nimic.. Vreau sa mori! Sa te regasesc in fiecare nor negru de pe cer.. sa fii furtuna si ger, sa fii urat!!!

Dar te-am iubit urata statuie.. Si am spart alte pietre de dragul tau..pana cand si eu am devenit o piatra dintr-un parc.. iar acum.. regret nespus tot ce am inghetat in jurul meu la porunca ta. Te reneg, nu esti in sufletul meu decat in fir de ata.. Acum in ultimul ceas sunt dispusa sa las focul sa purifice totul. Sa ne purifice… sa ardem impreuna scumpul meu zeu… vom muri asa cum ne-am nascut, in chinuri.. Nu va mai ramane nimic din tine, din puterea si orgoliul tau… Vei muri ca noi toti…Vei muri…

Orizont..

Iti simt bataile inimii..ca un ticait nesfarsit al timpului… As retrai aceeasi clipa de un miliard de ori…nu as incerca sa opresc timpul pentru ca ti s-ar opri inima.. Tu esti timpul pentru mine.. Dimineata si ganduri, simt o durere in piept si ma arde, ma sting si ma sufoc, nu pot vorbi si totul tace. Vreau sa te aud, sa stiu ca esti cu mine dar taci… si am impresia ca totul se termina si incepe iar, si iar, si iar…

As vrea sa vezi ca am nevoie de tine, ca esti singurul care s-a aventurat inauntrul inimii mele. Vreau sa vezi ca am parti rele mai multe decat bune.. dar ca as putea sa trec peste zarile acelea insangerate ca sa caut soarele…

Sunt mai mult decat trecutul meu chiar daca… fiecare zi de maine va fi mai buna.. va fi ..inca mai stiu sa visez, sa vreau, sa cred.. si cred in tine si te vreau si nu visez…

Culori.

Voices...

Nu pot sa renunt la nimic. Totul este al meu pentru ca asa trebuie sa fie.. Visez in culori apoi incerc sa le desenez cu pixul negru pe peretii aceia albi. Am scris din dorinta de a ma elibera de toate visele, dorintele, imaginile ce imi sunau in minte. Era ora 3 dimineata, eu mazgaleam cateva cuvinte pe care a doua zi nu le-am inteles. Inca incerc sa aflu ce inseamna.. doar imagini. Toate culorile se contopesc in acea culoare: negru, ea prinde viata si deseneaza un destin pe un perete alb… Un destin.. Al meu..

Timp

Ma simteam singura; nu cunosteam pe nimeni, iar asistentele se schimbau mereu. Simteam nevoia sa vorbesc, atat de mult incat uneori incepeam sa vorbesc singura, monolog, dialog , incepeam sa inventez povesti , destine, oameni. Mi-ar fi placut sa scriu dar, dorinta mi-a fost innabusita, un instrument de scris ar fi ascutit iar ei se temeau sa nu ma sinucid.

Nu vreau sa mor; mi-ar fi prea dor de soare, de verde, ce der, de ploaie.. Alb.. Pereti albi, uniforme, masa, eu , totul e alb, si totul se misca, se clatina, se zguduie; alta poveste.

Actiunea mi se derula in fata ochilor ca un film vehi; rad isteric, privesc in gol, rad trist dar nu reusesc sa ma ascult, as fi vrut sa scriu; oare mai stiu?

decizii..

Imi era mai greu sa trec peste decat sa accept situatia. Acceptarea imi permitea lamentarea, dar nepasarea ma ajuta sa fiu fericita; fericirea de moment atinsa doar din ignoranta; o fericire de suprafata, dar fericire, iar eu preferam sa sufar, sa plang si sa urlu pana nu mai aveam glas. Ramaneam aproape inconstienta pe podea, obosita, plansa, distrusa emotional, si toate acestea pentru ca mi le doream. As si fi putut sa calc totul in picioare, sa rad tuturor in nas si sa plec mai departe, dar ceva ma tinea acolo; acolo pe podea, secatuita de orice sentiment si totusi traind fiecare emotie la maxim. Extreme : ras isteric si lacrimi de sange si toate pentru inima mea care radea si plangea, care suferea si se bucura nu pentru mine ci pentru amandoi.

Daca ar fi sa reconstitui acel moment.. unul din acele momente, oare as plange la fel? De ce nu, era un sentiment puternic, dar de ce da? e un moment depasit. Si totusi evit sa ma gandesc desi fiecare colt din marele meu oras imi aminteste; fiecare banca are un nume si fiecare copac a vazut prea multe; ma simt de parca toate acestea m-ar urmari in orice oras, de aceea am ramas aici; ca sa imi dovedesc ca inca mai pot sa fiu deasupra lui.

Supranatural? Nu.. Doar dorinta mea de a fi mai sus… pana unde? Pana unde se poate.

Am multe intrebari.. eu intreb, eu raspund, si ce? Poate vei trece intr-o zi pe langa mine; eu sunt aceea care vorbeste singura pe strada la orice ora; si tot eu sunt aceea pe care nu ai vrea totusi sa o vezi… De ce ? Afla tu..

For My Lord..

Credeam ca totul s-a sfarsit in acea trista dimineata de iarna, cand toate frunzele erau moarte, cand soarele inghetase si murise iar cerul ii facuse funeraliile in mare; zacea acolo in balta de apa ce il sufoca. Incepuse sa ninga dar nu simteam nici macar aerul ce parea mai putin din pricina fulgilor.. Si totusi ma topeau; fulgii, privirea lui, apa rece de gheata, cerul alb si greu… Ma privea desi eu nu il vedeam prea bine; il evitam desi pasii mi se indreptau spre el impotriva vointei, ce-as fi putut face cand instinctul si inima imi ucideau luciditatea. Din cauza frigului, a vantului, a norilor, as fi vrut sa ajung mai repede in bratele lui, doar din cauza frigului, vantului, norilor… De ce ma mint..? Vreau sa ma stranga in brate ca sa rasara iar soarele acela ce a murit mai devreme… si vreau sa-mi aduca florile primaverii in miljocul lui Decembrie; vreau o insula, o planeta, un nor, doar al meu, il vreau pe el…

Din ce in ce mai aproape….