Copacul negru
Abia se oprise ploaia cand am ajuns langa copacul negru. Eram uda. Era rece. Eram murdara sufleteste si auzeam voci, de parca multe persoane mi se adresau asteptand un raspuns. Imi doream linistea din clipa cea dintai dar inceta sa mai vina.
Brusc ma simteam epuizata. Poate din cauza mersului, sau a ploii, sau a copacului deprimat, sau poate din cauza vocilor.
Cad fara de vlaga la baza copacului si incerc sa privesc cerul. E la fel de intunecat ca acum cateva ore, sau cateva zile.. Trecutul mi se parea viitor, eram total confuza. Nu stiam unde ma aflu si cine tot incerca sa vorbeasca cu mine. Soaptele deveneau ecouri si se sfarseau; deveneau negre.
Gandurile mele se uscau; la fel si frunzele copacului deprimat. Asa mi s-a parut. Nu stiu daca era un copac deprimat. Sau asa eram eu. I-am zis asa cand a inceput din nou ploaia iar frunzele-i pareau cenusii.
Erau picuri ca de gheata, ma simteam protejata in lumea mea.
Cand am plecat de acolo nu stiam cat timp trecuse, stiu doar ca ceva m-a schimbat!
Iar aceasta ramane doar o poveste..
iulie 6, 2008 la 23:44
Buna ,am citit si printre rinduri, mai mult decit redai in fraze,si cred ca inca mai ai de “spus” multe.
Uneori sufletul ne dicteaza ce sa scrim, sau de fapt el scrie, noi doar redam.
Trist, foarte trist, dar nu atit incit sa nu mai existe sperante,”copila” simte, traieste intens, “ratacirea” poate fi placuta, in lumea ei, unde poate se simte bine ,sau de unde o poate gasi acel ceva sau cineva si sa-i aduca zimbetul, soarele, alinarea….un “copil” ca si ea cu suflet ratacit dar impreuna sa-si regaseasca linistea.
Vreau continuarea ,vreau sa te ascult, vreau sa te cunosc asa cum esti, asa cum simti, nu asa cum vrei sa arati, sa indepartezi “adevarul”.
Cred ca reusesc sa te citesc, sau poate doar uneori,sau nu vreau sa-ti arat ce vad ….